Adio! Să ne revedem cu bine!

Domnule Eu,

Ţin să-ţi mărturisesc că de curând mi-am ridicat cufărul cu întrebări deasupra umărului şi mi-am luat tălpiţa. Mi-am îndesat agoniseala de-o viaţă într-o cutie de chibrituri, cu tot cu batista pentru lacrimi, sandalele de vată şi m-am mutat în veşnicie, la ţară. Să fie asta nebunie sau vreo fugă de ştiu eu ce provocare existenţială? Îmi zicea cineva că lupta adevărată se poartă în cohortele urbane pline de putoare şi mumificare emoţională, într-un mediu propice desfigurării propriei conştiinţe. Dacă eşti masochist, aici e locul ideal! Ar trebui să încerci şi dumitale locul ăsta, căci găseşti la orice colţ oferte la jumătate de preţ pentru orice sinucidere, numai să te încadrezi în afurisitul de timp, căci nu poţi şti cine vine primul... doaaar capitalismul e la turaţie maximă. Pun pariu că de aceea suntem toţi atât de ridaţi pe buricul degetului mare, îl înfigem cât de tare putem, de fiecare dată când avem ocazia, în bancnota care urmează la numărătoare. Ochii devin turaţiile unui joc mecanic, respiraţia mai că se transformă într-un gâfâit mortal tipic coridelor spaniole, pulsaţiile ascund clocotul sadic al sulfuricului din sânge. Ce mai, e tot ce îţi poţi dori de la nulitate! Iar pentru că e vorba de dorinţă, scumpul meu Narcis, nu mai pot să îndur calea regresivă a aerului soţietal. Pesemne că nu ţi-am scris de o bună bucată de vreme, căci însăşi vremea mi-e prinsă în cursa lamentării şi cu nesiguranţă îţi spun că sunt în derivă. Plutesc undeva pe-o mare nesărată (nici pe aia n-o merit), cuibărindu-mă pe o bucată de mătase care se încăpăţânează să mă scape de oglinda ce mă tot priveşte. Spune-mi... te rog... oare m-am pripit fugind? Oare pot să mi te-aduc aproape, aici... în liniştea asurzitoare care mă-nconjoară?

Dar destul cu întrebările retorice, probabil te-am plictisit. Până la urmă îţi scriu pentru că eşti singurul care mă mai poate auzi, mi-ai fost alături atunci când ceasul mai suna câteodată de închidere iar eu încă mă chinuiam să lepăd platoşa metafizică. Ştiu, sunt un încăpăţânat de-a dreptul incurabil, incapabil chiar de a mă cenzura din foamea de revelaţie. Iar saţietatea mi-e familiară poate doar când vorbesc cu vreun troglodit care mă întreabă cât mai e ora. Păi de unde să ştiu eu cât e ora, arăt eu a gradaţie înfiptă într-un ceas legat la mână? Apoi, ştii bine că nu îmi place să parcurg orologiul, mă înspăimântă groaznic, atunci îmi dau seama că sunt doar o adiere în calea prafului cosmic, şi nimic mai mult. Ca să revin la o idee pe care am început-o despre veşnicia satului, să ştii că e adevărat! Aici, timpul şi neverosimilul său geamăn, zborul... sunt certaţi, în sensul că poţi să îţi mişti liniştit aripile împăiate deşi trupul e ca un fetus pierdut în caruselul biologicului. Te rog să mă ierţi dacă divaghez acum, te simţi probabil stânjenit în faţa aberaţiilor mele. Dar ar trebui să te bucuri pentru că ştii bine cât de mult m-am zbătut să scap de mine, de nedumeririle mele care se cantonau în neant... Iar astăzi, după ce-am ars cu tine făclia ce-mi scaldă obrajii în sudoare, ţin să-ţi spun că nu m-am resemnat. Abisul mi-a devenit înaltul cerului şi încet... încep să răstorn clepsidra cu amintiri şi să îmi dau seama că nu mă regăsesc în niciun sfârşit. Tocmai nedefinibilul, unul dintre duşmanii mei de seamă, începe să-mi pice sub spada ruptă şi paradoxal e că, dogmatizându-l, îmi va servi pentru a mă nedefini pe mine, mă va elibera până şi de dumneata, care încă îmi porţi tronul plumburiu. Dar, mă cunoşti cel mai bine şi probabil nu aş fi sincer dacă ţi-aş spune că nu vom mai ţine legătura. Din păcate sau din fericire, suntem dualitatea unei păsări phoenix care-şi reîncarnează spiritul în cine ştie ce depravat din aceeaşi specie, blestemat pentru totdeauna să-şi găsească propria devenire şi totuşi dă greş, căutând să intre în Univers prin gaura cheii decât să înveţe să deschidă uşa ca un gentleman, plecându-şi capul în faţa Luminii. Acestea fiind spuse, îmi doresc multă răbdare căci drumul va fi lung. Iar dumitale, onorabile, îţi spun adio şi să ne revedem cu bine!

Al tău veşnic camarad,

Io

O zi din viaţa conştiinţei

După mai bine de o lună de abstinenţă compoziţională, m-am întors printre cuvinte. Aparent poate părea uşor să revii în ale scrierii după o pauză, aparent se adună surescitări care necesită eliberare. Strigăte asurzitoare se aud pe trahee, întâmpină de multe ori obstacole în drumul lor spre descotorosirea de frustrări. Aici cred că intervine o întrebare: oare cum e drumul glasului lăuntric al conştiinţei, din plămâni şi până în vârful limbii? Sărăcuţa cred că trage de timp, se opreşte să fumeze o ţigară întinsă cu bunăvoinţă de un nefumător, cu răbdare caută cea mai fină băutură şi-şi serveşte neuronii. Se împiedică de pragul fiecărei cămăruţe a hotelului plutitor care de multe ori se clatină şi pluteşte în derivă, alteori îmbrăţişează tandru tot ce-i vine-n cale. O serie de alternări şi alterări influenţează bunul curs al pelerinajului care nu garantează decizia inspirată. Îmi imaginez cum decurge o zi din viaţa "ei"... Cu paşi firavi în dimineaţă, ridică ziarul care indică mereu data zilei precendente, cu titlul primei pagini oscilând în culori şi fonturi în funcţie de mahmureală. Uneori dezgustul de a se privi în oglindă se transformă într-un dialog cu conductele de scurgere. De machiaj sau bărbierit nu ştiu dacă e vorba, aşa că o s-o plasez în categoria curiozităţi sau simplu, de tip asexuat. Din câte pot să anticipez, e liberă întrucât se află în nefericita poziţie de a dăinui în singurătate. Nici de mers la muncă nu pot vorbi căci ea nu crede în societatea neo-feudală, nobleţea ei e de la începuturi, e prima literă din geneza omului, conştiinţa nu e omul ci omul "ar trebui" să fie conştiinţa. Relaţia nu e bidirecţională, compromisurile nu au loc între ele, decât dacă apare instrăinarea eului. Cine ştie pe unde cutreieră în momentele de derută, cine îi poate recunoaşte chipul înseninat în ceaţa din jur, cine e suficient de curajos să-şi rişte vanitatea? Ei bine, astea-s întrebări ce merită nişte insomnii, cu speranţa că se poate găsi leac...

Dirijor al simfoniei sângelui

Sunt o particulă ce naște un univers nescris, din antimaterie îmi construiesc atomii și aștept nerăbdător să exist. Sunt doar pentru mine, nimeni nu știe de simbioza mea cu viața, nimeni nu e încă pregătit să mă iubească, nu înainte de a mă simți. Timpul meu e foarte abrupt, mă aflu într-o ascendență a corporalității care mă fascinează, libertatea mea stă în călătoria prin pântecul matern, plutesc anevoios prin minunea biologică. Aici cunosc dualitatea ființei, a individualității spirituale dar și a devotării față de propria-i creație, a transcendenţei sale în noul univers. Învăț să mă ascult, inima mea participă la simfonia sângelui, aceleași note mă hrănesc și apoi se întorc, tăcute, în originea lor. Dar liniștea își are rolul său căci totul începe pe neașteptate, fac cunoștință cu palpabilul și învăț să respir independent. E primul meu gram de aer! Încep să privesc ceasul, orele devin silabe ale unui singur cuvânt, timpul. Și văd, simt, ating, gândesc... dar foamea-i de putere e covârşitoare, devine o tornadă colectoare de eternităţi în faţa căreia nu mă pot ridica, nu pot lupta, până și veșmintele mi le sfâșie în împotrivirea mea. Teama... teama de sfârşire mă învață să convieţuiesc cu temporalitatea, de acum orologiul meu e facut din bătăi ale inimii. Primul zâmbet pe care îl afișez îmi arde pielea, mușchii faciali se confruntă cu prima lor înseninare. Primu-mi pas sună ca un picior de sticlă, al doilea pătrunde într-un spațiu vid, al treilea tremură de frigul necunoașterii, al patrulea... e durerea inițierii. Cad! Sarea îmi atinge buzele crăpate, ochii devin ferestre în calea ploii... Necunoscut îmi e destinul acum...

Involuție

Îmi deschid palmele și călătoresc involutiv în identitatea mea. Liniile sunt cărări fără finalitate, sunt direcții neexplorate, intersectate precum sentimentele unei vieți agitate. Nu sunt semafoare, nici vreun dirijor postat în centru. Liniștea nu e cunoscută în cuvinte pentru că nu s-a mai rostit nimic, nu există o limbă implementată prietenește prin globalizare, e ADN-ul pur, silabele sunt legate natural prin conexiuni aparent fragile în context istoric.

Și cum mă regăsesc în peisaje!

Câmpuri cultivate îmi înmiresmează perspectiva, pălăriile coboară și oamenii mă salută fluierând. Dar, vorbind de involuție, aceasta probabil e o lume apusă... O mână grea mă apucă de guler și mă re(a)duce agresiv, în prezent. Îmi întorc conștiincios chipul către azi, o adiere îmi cutreieră trupul... rămân murdar. Praful cotidian mi-a pângărit hainele căpătate în călătorie, e un mic avertisment, dar din partea cui(?) nu știu. Privesc în jur și nu sunt peisaje, pădurile au dispărut, pălăriile nici nu există, scalpurile sunt expuse soarelui radiant, nu e permisă protecția. Spațiile dintre oameni sunt delimitate de șanțuri artificiale, pline cu (E)uri abominabile. Suspin... Singur nu mai poți respira, nu mai poți lupta cu însuși aerul, e nerespirabil capitalismul acesta. Chiar prin principiul său de bază, de "libertate" socio-economică, ne încătușează cu bancnote scăldate în diverse bunătăți patologice, gustăm circul nenorocit și ieftin în care nu mai suntem doar spectatori ci am devenit parte din regie, suntem clovni fardați până în fund cu noile tendințe- un deliciu al esteticului, nasurile-s roșii și perucile-ncâlcite. Igiena morală s-a pierdut prin destinul nomadizării noastre, printre laturile edificiului greșit reproiectat de compasurile și unghiurile grotescului. Suntem produsul finit al sistemului actual, suntem ceea ce renegam cu înverșunare, automatisme dirijabile...

"I am neither an eastern man nor a western man. I don't belong to any country, to any nation, to any religion. Because if you belong to any country, you cannot belong to all. And if you belong to any religion, all religions cannot be yours. I don't belong to any. I have no roots in any country, in any religion, in any partial humanity." OSHO

neOameni

Trezirea... mă îmbracă-n plumbul aural, devine un veşnic şi dement tabiet. Zilnic mă trezesc în mine, printre file de istorii de mult apuse. Mă răsfoiesc ca pe o carte primordială vieţii, praful se aşterne pe copertă de fiecare dată când încep să suflu sau să o şterg niţel. Aceeaşi urmă de neştiinţă reapare la sfârşit de fraze, cuvintele nu mai sunt cuvinte ci mai degrabă.. obiecte învechite, cu mici desene şi inscripţii necunoscute mie, nouă, vouă, tuturor. Naratori? Oare suntem proprii naratori? Ţinem peniţa cât mai aproape de piele dar mirosul sângelui ne dezgustă deşi, cu el, ne-am spălat chipurile îndelung. Cum să ne scriem istoria cu sânge, suntem noi asasinii noştri? Dar nu am mai făcut-o şi până acum cu atâtea şi atâtea volume? Şi le-am scris... le-am scris cu sadismul veşnicului râs perfid şi sonor până în grotele rămase neumblate de foamea inconştientei noastre. Am adoptat din inspiraţia lui Dostoievski, din înţelepciunea lui Platon, ne-am transformat precum un Kafka, prin plânsetele unui tânăr Werther ne-am împărtăşit sufletului şi ne-am absolvit ca pe nişte copilaşi, de orice vină... În final, noi suntem tot ei, căci noi suntem paginile albe lăsate nescrise de sfârşirea lor, iar în măduva identiţii noastre suntem cuvintele născute din minţi fascinante. Şi o pot spune doar în şoaptă, în gând chiar, să nu mă aud pe mine, că oamenii vor să fie ceea ce nu mai sunt de secole, OAMENI.

“Only on condition of a radical widening of definitions will it be possible for art and activities related to art [to] provide evidence that art is now the only evolutionary-revolutionary power. Only art is capable of dismantling the repressive effects of a senile social system that continues to totter along the deathline: to dismantle in order to build ‘A SOCIAL ORGANISM AS A WORK OF ART’… EVERY HUMAN BEING IS AN ARTIST who – from his state of freedom – the position of freedom that he experiences at first-hand – learns to determine the other positions of the TOTAL ART WORK OF THE FUTURE SOCIAL ORDER.” ( Joseph Beuys )

În anul 1150, Bernard de Chartres afirma:"În raport cu anticii, noi modernii, suntem ca piticii pe umerii unui uriaş. Vedem mai departe decât uriaşii pe care stăm dar nu am vedea nimic dacă nu am sta acolo."

"Atunci când un adult se rupe de tânărul din el, nimic nu poate opri în loc crescânda lui artificializare." Witold Gombrowicz

Civilizaţie?

Secolul XXI... o poartă spre un viitor promiţător sau un zid din ce în ce mai înalt ce se ridică în urma noastră? E o întrebare care pe mine mă intrigă profund, iar asta nu din simplul fapt că societatea se află pe un drum care nu „promite” o destinaţie fericită (bineînţeles, cu cât drumul e mai lung cu atât e mai misterios şi interesant), ci din pricina dezorientării la nivel de perspective, a lipsei de conştiinţă atât individuală cât şi la nivel de masă. Putem observa metamorfozări ireductibile, concepte pierdute pe o piaţă iluzorie a valorii materiale, istorii preschimbate în pulberea uitării. Mă întreb unde îi este locul culturii, în cel mai general sens, în acest nou concept de viaţă în care individul a devenit un homo consumericus, dedicat conceptului de „ a trăi pentru a consuma”, asigurându-i-se plutirea relaxată în acest univers hedonist.
Divizarea culturii în „industrii” nu poate decât să îmi trezească o urmă de îndoială, întrucât industrie, pentru mine, înseamnă un sistem de producţie care tinde spre o uniformizare a publicului ţintă şi o reproducere în masă a unui bun sau serviciu care se doreşte a fi comercializat, în scopul maximizării profitului. Fiind vorba de cultură, nu ar trebui să existe principii de conservare şi promovare nealterată? Apariţia noilor mijloace în materie de vânzări şi publicitate au „invadat” şi sferele culturale, încercându-se astfel îndreptarea unui domeniu care secole a dăinuit şi s-a dezvoltat prin elitism şi neconvenţional, spre un public nemărginit, dornic să consume dar care nu neaparat şi întelege ceea ce consumă. Poate are o tentă subiectivă ceea ce spun, dar părerea mea este că despre cultură nu se poate discuta la nivel de masă, ci la nivel de personalitate. Este de datoria individului să păşească spre cultură şi nu invers, deoarece societatea are nevoie de repere către care să tindă şi nu să înăbuşe şi această oază din deşertul superficialităţii.
Cu toate că părerile sunt împărţite, oamenii trebuie să ia în considerare faptul că umanitatea evoluează, iar principiile cu privire la rolul culturii îşi schimbă fundamentul sau chiar se pierd. Putem spune că rareori mai putem întâlni spaţii, fie ele de natură spirituală, de patrimoniu mobil sau imobil, de o autentică valoare culturală. Tot mai puţine locaţii, aşezări cu încărcătură istorică, cu mesaje privind evoluţia omenirii, pot fi definite ca refugii sufleteşti pentru cei pasionaţi de semnificaţia antropologică a culturii.
Turismul cultural reprezintă o alternativă pentru promovarea valorilor culturale de sine stătătoare, a vestigiilor lăsate de strămoşii şi întemeietorii societăţii actuale şi totodată, cultivatorii idealurilor noastre. Cum spuneam, spiritul nostru observativ şi nostalgic în faţa istoriei culturale ne determină, de multe ori în mod inconştient, să căutăm ceea ce nu am mai explorat, ce nu am admirat şi exclamat prin zâmbete.
Să spunem că am dori să căutăm un loc special, închidem ochii şi dorim să uităm de presiuni şi nelinişti, briza să ne anestezieze cu mirosul său de mare. Ne trezim privind peisaje arhaice, clădiri ca nişte doamne bătrâne gătite cu haine vechi, decolorate de trecerea timpului, locuitori care emană ospitalitate prin priviri senine, simţim fiecare atingere a valurilor... Iar peste toate acestea, un miros familiar întrucâtva, un parfum al unor timpuri pe care parcă le-am trăit într-o viaţă anterioară. Apoi, ne oprim din admiraţie în ciudat, pentru că ne dăm seama că această atmosferă specială ne este cunoscută doar din cărţile adolescenţei. Pe lângă această luptă cu memoria involuntară, călătorul curios va trebui să mai sară un hop. Este aproape de necrezut faptul că în secolul XXI, mai sunt oameni care pot trăi liniştiţi într-o atmosferă relaxată, departe de tot ceea ce înseamnă vârtejul a ceea ce mândri numim “civilizaţie”.

"Dacă sunt condamnat la falsitate, singura sinceritate care-mi este accesibilă constă în mărturisirea că sinceritatea nu îmi este accesibilă.Dacă nu pot fi niciodată eu însumi, singurul lucru care îmi îngăduie să-mi salvez personalitatea de la distrugere este voinţa autenticităţii, acel încăpăţânat- în ciuda tuturor lucrurilor- < vreau să fiu eu însumi >, care nu e nimic altceva decât revolta tragică şi deznădăjduită împotriva deformării. Nu pot fi eu însumi şi totusi doresc să fiu şi trebuie să fiu eu însumi..."  ( Witold Gombrowicz )

André Gide, Les nourritures terrestres (1917): „...Şi după ce mă vei fi citit, aruncă această carte – şi pleacă. Aş vrea ca ea să-ţi trezească dorinţa de a pleca, de a pleca de oriunde, din oraşul tău, din familia ta, din odaia ta, din cugetul tău. Nu lua cartea mea cu tine (...). Cartea mea să te înveţe să te ocupi mai mult de tine decît de ea, apoi de tot restul mai mult decît de tine“.

singurătatea mâinilor

primul vers m-aşteaptă

într-o amnezie dulce

mă naşte

în asfinţitul pielii mele

plutesc în existenţă şi sfârşit

mă ard cu holograme

de nimbul ce-mi răsare din suspin

ani lumină mă divid în clipe de trăire

pierdut prin viaţa celui ce eram

şi-mi scriu

din amintiri imi scriu

să mă citesc din urmă

să mă consolez cu mine

de singurătatea

mâinilor mele.

Vom urma?...

Străzi pavate-n cenuşiu... praful istoriei dăinuie printre case părăsite, liniştea invadează absurditatea lumii, transpunând în fapte regretul şi dezorientarea. Ţipetele, plânsetele, nepăsările noastre deja nu mai răsună, suntem precum un vinil ce se roteşte în beatitudinea închistării şi a superficialităţii universului nostru, scoatem sunete oarbe descompuse neglijent de corzile rupte din vioară. Tremurul tomnatic dăinuie printre oase, persistă în afurisirea lui târzie. Ne înfofolim pielea mătăsoasă în materie, ne îmbrăcăm trupurile în ciudatele costume ale suprarealismului ce curge printre venele vizibile... De curând, cerul nu ne mai povesteşte, nu mai desenează în nori ecoul infantilităţii noastre, pensula mângăiată-n curcubeu e din ce în ce mai curată, dar mirosul se mai simte încă şi ne trezeşte nostalgii. Cred că ne-a trecut prin minte să mergem la un pictor şi să-l rugăm, dincolo de egoul nostru pregnant până în acel moment, să se distreze puţin cu imaginaţia noastră, să ne redeseneze personalitatea, nefolosind o gumă de şters. Oare mai ştim ce înseamnă a fi spontan, a fi unic, incoruptibil? Mă întreb, de ce ne este teamă de cântecul compus de noi, de ce ne privim şi nu ne recunoaştem? Visarea ne este harta împregnată în piele şi, deşi ne doare, nu vrem să scăpăm de ea. Nu vorbesc de faptul că nu mai avem nevoie de orientare, ci doar de simţ al direcţiei şi de curajul de a transpune gândurile moi în fapte decisive, constructive şi în concordanţă cu simţul umanităţii noastre. Uşor? Nici vorbă, acest cuvânt îl folosim la fel de des precum păşim nestingheriți peste liniile palmelor, suflăm asupra noastră viscolul de neîntoarceri şi nu ne pasă de urmări, o facem doar de "dragul" de a umple clepsidra cu ceva. Cred însă că natura nu ne priveşte veşnic, ne aşteaptă în regenerarea ei, în pântecul ei cald, candidă cu tot ce revine în origini. Au mai rămas oare silabe? Dar noi... vom urma?...

Plutind în zare

Ne trezim invulnerabili, ne atingem buzele, ne mângâiem părul ciufulit, ne privim în oglindă şi căscăm plictisiţi... cântăm ode ale uitării, ne înfigem degetele în aşternutul moale, ne citim aceleaşi gânduri care ne-au marcat. În fiecare zi încercăm o viaţă nouă, învăţăm să păşim sfios, cu greu rostim primele cuvinte, amintiri nu prea avem pentru că nu am mai trăit. Ne privim viaţa fără o finalitate şi ne găsim la un moment dat pierduţi într-un spaţiu al regretului, căci anii nu i-am gustat şi simţim că nu am trăit măreția clipei..
Cum ar fi dacă nu am avea toate aceste mici rătăciri, dacă societatea nu ar exista pentru noi/prin noi, dacă am putea să ne delimităm într-un spaţiu plutitor, ne-am oferi voluntari?
Să ne transpunem într-un exemplu aleatoriu, ne trezim pe un vas de croazieră, dăinuim sacru într-un coşuleţ uitat în sala de dans şi ne simţim vulnerabili, plângem din lipsă de afecţiune. Deodată, un zâmbet copleşitor ne luminează orizontul, un om cu ochii larg deschişi şi cu sprâncenele date pe spate îşi aruncă privirea curioasă asupra noastră. Se poate citi pe chipul său ceva neatins de sufletul nostru, speranţa! Şi apoi, o ploaie de lacrimi ne scaldă din a lui dulce durere... Acel om, neînsemnat şi şters din registrul vieţii, inexistent într-o lume modernă, îşi duce viaţa spre eternitatea intimităţii lui, a frumuseţii nealterate de societate, de superficialitate.
În singurătatea sa, inconştient, a evoluat continuu, a perseverat în a deveni. Devenirea se contura cu un scop, dar răspunsul nu îl căpătase decât în momentul acesta. Visa să fie tată!
Începem astfel o călătorie, un voiaj împrejurând planeta, cunoscând fiecare port, fiecare felinar ascuns neglijent într-un strat de ceaţă. Ajungem să mirosim culturi, să ascultăm curioşi limbi necunoscute, să citim în chipuri senine şi triste, să ne punem întrebări sub clar de lună şi privind în urma noastră, să lăsăm doar o apă tulbure produsă de elice. Presiunea nu există, lipsa voită de cunoaştere ne oferă acea delicateţe în a mângâia fiecare clapă. A, am uitat să specific, trăind pe un vas, neavând alţi copii în preajmă, am ales să mă împrietenesc cu un muzician desăvârşit, pianul. Legătura noastră a devenit puternică de la prima întalnire. Ţin minte că era o noapte liniştită, oamenii navigau prin ape doar de ei ştiute, doar eu ascultam la un gramofon dansuri ale degetelor şi stiu că nu mă puteam stăpâni să nu plâng, căci fiecare notă, fiecare rezonanţă, fiecare vibraţie a corzii îmi provoca spasme de plăcere. Cu un curaj halucinant, trupul a început să mă conducă printr-un dans, culoarele păreau cărări cu piatră prăfuită, muzica era... muzica, ce frumuseţe ascunde în însemnătatea ei! Şi prin somnambulismul meu călător, m-am trezit pe o banchetă moale şi în faţa mea zâmbea în nuanţe de alb-negru acel graţios prieten, pianul. Brusc, simţeam în oase presiunea copleşitoare a sutelor de inimi compozitoare, muzicieni care au avut aceeaşi iubire, muzica mângâierilor. Nu mă simţeam singur, sute de ochi erau aţintiţi asupra mea, eram mândru, eram veşnicia clapelor, sunetele nu vroiau să se sfârşească şi ţipau într-o plutire fără frontiere. Vasul se clătina în îmbătarea mării, ringul de dans nimicea  angoase, iar eu valsam cu al meu pian, valsam spre nemurire...

Ard...

Ascult jarul cum mocneşte, înghit cărbunele de gheaţă şi încep... încet... să ard... ard ca propria-mi identitate aruncată-n flacăra anonimatului.
EXIST fără să fiu, PRIVESC fără să văd, VORBESC fără să spun... Sunt eu şi în aceleaşi timp nu sunt. Cum e posibil să-mi ascult strigătul în ecou, să mă privesc printr-un strop de rouă, să simt norii printre firele de păr, să constat că nu am chip ci doar un strat de ceară? Of, ce enigmatic poate fi faţă de mine acest aparent umil şi vulnerabil trup! Corporalitatea e bariera dintre mine şi eu, instrumentul atât de complex care îmi scapă de sub lupa introspecţiei şi mă poartă pe margini de prăpastie. Gravitaţia îmi e veşnicul inamic, gardianul ce ascunde printre straturile sale cheia lanţurilor ce îmi cresc în carne. Nu-mi condamn trupul, ci îl ridic în slăvi! E atât de pregătit prin sudoarea originilor sale, e atât de calibrat în raport cu spiritul încât mă gândesc dacă nu sunt chiar propriul meu miracol...

Octavian Paler - Interviu cu Dumnezeu

-Ai vrea să-mi iei un interviu? deci…..zise Dumnezeu.
-Dacă ai timp... am raspuns eu.

Dumnezeu a zâmbit, spunând:
-Timpul meu este eternitatea. Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?

-Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu a raspuns:

-Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, apoi iarasi tânjesc sa fie copii; ca îsi pierd sanatatea ca sa faca bani si apoi îsi cheltuiesc banii ca sa-si refaca sanatatea; faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:

-Ca un parinte, care sunt câteva din lectiile de viata, pe care ai dori sa le învete copiii Tai?

-Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc dar pur şi simplu nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că de asemenea trebuie să se ierte pe ei înşişi.

-Mulţumesc pentru timpul acordat..am zis umil. Ar mai fi ceva: ce ai dori ca oamenii să ştie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind si a zis:
-Doar faptul că sunt aici, întotdeuna...

Uitând, nu ne mai întoarcem...

Uite, draga mea, e soare în inimile noastre. Cerul ne binecuvântează, simţim alinarea vieţii prin zâmbete şi inspiraţii adânci. Ce poate fi mai frumos şi liniştitor decât să respiri, să tragi în piept tot parfumul lumii şi să-l expiri în şoaptă pe o floare?
Răsăritul e aproape şi timpul care ne-a rămas poate fi o păpădie pe câmpul plin de frunze veştejite, cine ştie când ne vom mai revedea. Deşi simt vântul cum îmi rupe cu fiecare strigare câte o pană de pe omoplaţi, simt cum sărutarea ta mi-o înlocuieşte. M-aş transforma probabil într-un înaripat nemuritor, regenerabil prin însăşi suflarea ta. Of!!! De ce apune şi răsare în pustiu? Căror teorii emise de filosofi ai pământului li se datorează oglindirea noastră din cer şi în acelaşi timp, căderea noastră din frumos?
Ne visăm zei şi privim lumea din cer, observăm mici puncte care se agită ca spicele de grâu. Uităm că am fost nişte furnici, am fost spice ca şi ei şi am supravieţuit recoltei. Acum, în paradoxul cărnii nostre ne închipuim perfecţi, sculpturi invidiate chiar de Venus. A fi nemuritor
e egoism, e renegarea spiritului uman şi a eului care speră la o izbăvire. Aruncăm fulgere ale iubirii, suntem guvernatorii edificiului numit Armonie, vrem să fim altruişti cu acele spice, să le împărtăşim înţelepciunea nostră şi modul nostru "sănătos" de a trăi fiecare clipită. Dar spune-mi,
prea frumoasă elfă, cum să-i iubim pe alţii când ne adorăm atât de mult pe noi? De ce să călcăm o petală, dacă în ea ne regăsim simţămintele pierdute?
Cred că ne e teamă să simţim din nou aerul imprevizibil al lumii, de a ţine de mână riscul şi de a ne arunca în cascada cu etici. Să mergem împreună şi să-i învăţăm să privească, să îi învăţăm să iubească aşa cum am făcut-o noi chiar pe acest tărâm. Speranţa nu se pierde, o pot vedea în ochii lor, să venim atunci cu un ulcior şi să le udăm rădăcina ce încă cere afecţiune. Coboară, coboară acum şi nu iţi pierde rânduirea, nu te lăsa purtată de iluzia idealului orbesc...
Supravieţuind recoltei, ne întoarcem în recoltă!

De-aş fi

De-aş fi,
poate că mi-aş povesti cum
versurile unui trist ceresc
mă scaldă-n asfinţit.
Imi îngăduiesc să fiu?
Să dorm adânc prin ochi deschişi,
visând un curcubeu
înamorat de roua
ce abundă-n firele de ceaţă,
să mă plimb stingher
pe un fir de aţă
ce-mi este cale de urmat.
De-aş fi,
mi-aş povesti mereu!
Să mă trezesc in umbra
unui felinar uitat in stradă,
să privesc in tihnă
sărutul devorat de răsuflări.
De-aş fi,
oare inima ce piesă ar cânta
să mă ştie vesel
în împărăţia mea?
Plămânii m-ar înmiresma
cu flori culese de la urechea sacră
a zeiţei ce mi-a permis
să fiu?
Dar eu mă întreb
printr-un suspin:
Pentru a fi,
întâi învăţ
să nu mai fiu?

Metamorfoză

Sunt trist şi vesel, adormit.
Sunt ceea ce vrei tu să fiu,
o omidă dansatoare pe un ring uscat
privind în adâncul văzduhului de lut,
zbătându-mă în propriul trup neîmblânzit
ce-mi arde carnea de pământ.
Lanţuri reci îmi înfăşori la gât,
strângi cu sudoarea firii
neînsemnata jertfă ce-ţi zace în ecou.
Mă priveşti cu dragoste şi ură,
mă săruţi fulgerător şi mă regreţi apoi,
şoapte dulci din amintiri culeg
să-ndur întunericul ce mă-nvăluie acum.
Solii veşnici îmi colindă fruntea
rostind asupra-mi descântece lumeşti,
călătoresc prin metamorfoză
ca un peşte devenit biped.
Mă dezbrac de piele,
mă dezic de suferinţă,
mă îndrept spre blânda-ţi fiinţă
ce mi-a arătat tandreţe prin păcat.
Omida se transformă-n fluture măiestru,
sunt liber de încătuşările nedrepte.
Să spun că m-ai binecuvântat?
M-ai prins în braţele înaripate,
m-ai ocrotit cu violenţă
de cenuşa ce m-a invadat.
Acum sunt liber, inocent,
am aripi şi mă îndrept spre culmi
ce le zăream in oglinda cerului.